M-am săturat de restaurantele italienești. Orice dugheană de cartier care servește pizza sau spaghete se crede vârful culinar al bucătăriei italienești. E la modă să mănânci la diverse -torria la suprapreț. Buruienile de pe arătură ți se servesc ca nu-știu-ce minune gastronomică cu denumiri ciudate și pretențioase. Cantitatea de mâncare din farfurie este invers proporțională cu dimensiunea acesteia.

Nu ideea de mâncare italienească mă deranjează ci stilul de a mânca pentru a face figurație, nu pentru a te simți bine. Sau poate sunt eu prea idiot și ruperea în figuri e un deziderat de viață pentru unii. Ce mă deranjează pe mine în restaurantele de fițe este faptul că pe lângă specificul restaurantului respectiv, s-a importat și prețul unui produs.

Pentru cei care nu știu, România are izvoare de apă minerală. Sunt țări unde apa minerală nu curge peste tot ca la noi. Și atunci se justifică prețul exagerat al apei când o bei la un restaurant – este un lux față de apa de masă. Domnii patroni de restaurante uită subit că România produce și exportă apă minerală și o servesc la preț de export cu un adaos comercial de 1000%. Dacă vrei să dărâmi psihic ospătarul cere un pahar de apă de la chiuvetă sau vino cu sticluța luată de la chioșcul de alături.

România produce mult vin. Bun. Mult mai bun decât cel care se servește la preț dublu datorită simplului fapt că nu e românesc. Cu toate acestea, la restaurant vinul e scump: se vinde cu un adaos comercial de 500%. Culmea prostiei o întâlnești pe litoralul Românesc unde vinul de Murfatlar (care e la o aruncătură de băț) ți se servește la un preț de parcă ar fi fost importat din Australia. A, și ce era să uit, vinul în România e foarte scump, niciun restaurant din România, oricât de figurant ar fi, nu-și permite să te lase să deguști vinul înainte de a-ți umple paharul.

România are acces la pescuitul de sturioni în Dunăre și Marea Neagră. E printre puținele țări din lume (alături de Rusia, Ucraina, Iran) în care icrele negre nu ar trebui să fie un lux. Ba nu, în România, la restaurant, icrele negre sunt considerate produs de lux, numai fiindcă în alte țări sunt o raritate și nu ai acces la ele decât din import. N-am cifre suficiente pentru a descrie adaosul comercial penibil pe care alege să-l pună patronul de restaurant. Sau poate e atât de imbecil acel patron încât importă icrele din vreo țară exotică, care, la rândul ei, le-a importat la un moment dat, din România.

Alt lucru care mă enervează la culme este atunci când specificul restaurantului nu are nicio legătura cu meniul care ți-l trântește ospătarul în față. De curând am fost la un restaurnat cu specific românesc unde meniul se deschidea cu bruschete, continua cu filleto al peppe verde (nu știu cum se scrie, sunt un incult) și se termina cu tiramisu. Curat românesc, coane. Bineînțeles, când am cerut o ciorbă de fasole cu o ceapă de apă alături am fost refuzat politicos, probabil era prea înjositor și împuțit să servești așa ceva într-un restaurant de figuri cu nume neaoș, care face parafrază la – surprinzător?- Quattro Stagionni.

Tot la restaurantele de figuri nu vei găsi bere fără alcool la un volum decent. Sticla are maxim 0,33 l și de obicei un gust infect. Și un preț, bineînțeles, astronomic.

Restaurantele de figuri au parcări unde băieții care au uitat că parcarea respectivă e pe domeniul public își rezervă dreptul de a rezerva locuri în funcție de câtă șpagă le-ai lăsat ultima oară, în funcție de marca mașinii pe care o conduci și în funcție de cât de deșucheată și figurantă e mimoza de lângă tine. Mesaj pentru parcagiii din Herăstrău: am zis că va reclam la primărie, fraierilor – na: v-au desființat parcarea – sursa voastra de șpagă.

Restaurantele de figuri au un public unitar, cunoscut mai ales sub numele de public figurant. În restaurantele de figuri nu te așezi să bagi în tine, te plimbi printre mese să etalezi ultima modă, scoți la vedere sacoșele de firmă cu care – întâmplător – tocmai ai venit de la shopping. Ierarhia aici se măsoara în felul de mâncare cel mai scump, șampania miuie (pronunția îi aparține lui Mitică Dragomir care a avut onoarea să mănânce alături de mine), locul cât mai aproape de geam, lanțul gros de aur, fusta suficient de scurtă sau suficient de transparentă încât să permită aerisirea dodoaștei încinse de atâta figurație.