Am evitat iPhone-ul. Am văzut pe la amici, am citit opinii, credeam în prostia mea că adevărul e undeva la mijloc. Dacă pentru mine, dependent de Windows Mobile din diverse motive, mi s-a părut un accesoriu inutil, am zis că i se potrivește soției așa ca am facut tâmpenia să-i cumpăr unul, mai ales că vedeam cum îi străluceau ochii când îl vedea la alții. În consecință, am hotărât ca bătrânul ei Nokia N73 să devina istorie și l-am înlocuit cu celebrul iPhone 3G, luat la ofertă.

 Pachetul arată mișto, evit ca de obicei să citesc ce scrie pe cutie chiar dacă mi-a sărit în ochi omniprezentul “Made in China” alături de vrăjeala “Designed în California”.

Wannabe Geek-ul din mine nu citește manuale printre motive numărându-se faptul că am o părere prea bună despre mine, adică consider că dispun de o inteligență aproape de medie. În consecință am scos aparatul din cutie, am dezlipit țipla și, normal, primul lucru pe care trebuie să-l fac este să înfig o cartelă SIM. Dar unde? Întorc minunea pe toate părțile, observ eu un loc în care ar fi trebuit să intre cartela dar cum să-l deschid – nu-mi vine nicio idee. Îmi calc pe orgoliu și îmi zic: “Haide bă să aruncăm un ochi în manual…”. Caut manualul, citesc depre muzică, e-mail, hărți și alte minuni. Nimic despre SIM. Iau la mână și celelalte hârtii inutile cu garanții, iradieri, etc., nimic despre SIM. Bun, atunci îmi zic ca nenea Google trbuie să le știe pe toate așa că mă apuc să caut prin meandrele Internetului. Primul link mă duce pe un site unde aflu că în cutie ar trebui să găsesc un SIM Insertion Tool. Pizdos nene, avem unealtă de băgat SIM-ul. Caut în cutie, nimic. O fi picat pe jos. Nimic. Luăm a doua sugestie de Google care mă duce pe Youtube la un filmuleț educativ. În care, un specialist iPhone îmi arată cum să bagi SIM-ul cu ajutorul unei piuneze. Bă, du-te dracu’! Ceva nu e în regulă, să mai căutăm. Toată lumea folosește piuneza să bage SIM-ul. Incredibil.

Eu nu mai folosesc piuneze de pe vremea când le puneam profesorilor pe scaun în școala generală așa că scot la înaintare setul meu de șurubelnițe de ceasornicărie și îl dovedesc pe animal.

Bun, pornim minunea tehnologică, avem o frumoasă poză care arată o mufă USB și o poză cu o notă muzicală. Nemaipomenit. Băgăm pin-ul – surpriză – no service. S-o fi stricat SIM-ul - îl bag în alt telefon, merge brici. Bun, trebuia sa plec, am zis că lasă – îl rezolv eu cumva pe drum. Pe drum am încercat și alte SIM-uri, animalul insistă că n-am semnal de rețea și că singura mea opțiune disponibilă e să sun la 112. N-o fac însă și sun la serviciul clienți. Folosesc metoda scurtă 1×9 ca să nu mă mai plictisească tanti aia care te ia la per tu deși nu te cunoaște și am întâlnit o nouă justificare penibilă de la ăștia de la Orange pe care îmi permit să o reproduc aproximativ:

Întâmpinăm probleme tehnice în zona de sud a României și de aceea nu putem prelua apelul tău. Apelul tău e important, bla, bla… apasă nu-știu-ce tastă și primești un SMS când serviciul va fi disponibil. Bă, du-te dracu’, ți-am zis să nu mă mai iei la per tu? Închid și sun la serviciul clienți Business unde nu mai au probleme în zona de sud (adică nu îi doare mai la sud, așa, îi doare-n cur de clienți). Bag din nou textul că nu sunt de acord să se înregistreze această convorbire, că sunt deranjat de tonul familiar al robotului care mă pune să apăs diverse taste și o întreb pe tanti de ce n-am semnal la aiFăun. Păi l-ați conectat la un calculator cu aiTiuns? Nu. Telefonul trebuie activat conectându-l la un calculator cu aiTiuns. Aha, deci asta vroia să spună mufa USB și nota muzicală de pe ecran. Vai, ce prost sunt, nu? Fiindcă, în majoritatea cazurilor nu iau cu mine calculatorul la restaurant, am aruncat aiFăunul într-un buzunar și am așteptat să ajung acasă.

Instalăm iTunes, telefonul se activează și, surprinzător, are semnal. Sa recapitulăm: De ce ai nevoie ca să vorbești la telefon? De o piuneză si de 65 de mega de crapware de la Apple.

Nici nu pornește bine animalul ca mă întreabă: “Amice, tocmai am văzut că ți-ai tras wireless prin casă, nu vrei să te conectez.” Bine mă, dacă vrei tu. Dar stai nițel, dă-mi și mie MAC-ul tău, ca în rețeaua lui mandea nu primim necunoscuți. Și dă-i și caută MAC-ul. N-am reușit. Prietenul Google mă ajuta din nou, bag MAC-ul în router, circumspect îi dau parola nemernicului și canci. OK, să cautăm setările wireless. Nu avem așa ceva. Băi băiatule, idiotule, dă și mie voie să-ți explic niște treburi despre metode de criptare. Degeaba, deci abandonăm.

Ia să vedem ce aplicații ne oferă gadget-ul. Parcă știe ce poamă sunt și cum urăsc eu tot ce nu e moka, așa că ajung surprinzător de repede la zona de aplicații gratuite. Aha, iStetoscopu’, ăsta sună bine, să vedem acum cum îmi bate inima dupa ce m-a enervat Steve. Dau să descarc minunea, însă nu, nene, mai întâi trebuie să-i zici lui Steve cine dracu’  ești. Deci va trebui să creăm un cont.

Mă întorc la desktop, pornesc jegul memorofag iTunes și completez aiurea niște câmpuri, singurul lucru real fiind țara nasoală în care locuiesc. Mai cere el niște informații, încep să apăs Next – next – next ca (l)userul needucat până îmi sare în ochi rubrica “Card number”. Băi Steve, tu ai chef de glume? Eu vreau o aplicație gratuită. Ia zi hoțomane, de ce vrei tu cardul lui mandea? Băi nene, dar poate n-am card. Dar poate am și nu vreau să ți-l dau.

Spre rușinea mea iar apelez la Google și asociez destabilizator economic unele cuvinte în interogare de genul cont, fără card, iTunes. Găsesc niste imbecili care vorbesc de niște cupoane cumpărate de la Apple cu care poți să-ți faci cont fără card. Alții vorbesc despre opțiunea None atunci când alegi tipul de card, opțiune care lui mandea nu-i apare orice ar face. Până la urmă am descoperit un mod extrem de alambicat de a-l convinge pe Steve că n-am card: în primul rând trebuie schimbată țara, apoi trebuie să alegi o aplicație gratuită din Apple Store (deci nu din iTunes Store). În acest moment, Steve o să protesteze aiurea pe motiv de nu-ți dau bă nimic dacă nu te înregistrezi. Dai next-next-next ca animalu’ ignorant și, surpriză, apare None ca opțiune la card. Am rezolvat-o și p-asta.

La ce folosește un telefon dacă n-ai pe cine să deranjezi? Deci îți trebuie niște contacte. Nu mai stau să le trec prin calculator, așa că, în naivitatea mea, îmi propun să le transfer prin bluetooth. Când am văzut că singura informație disponibilă pe iPhone legată de bluetooth este adresa, am zis că iar sunt bou și nu știu să caut. Iar Google. Care nu face altceva decât să-mi confirme că bluetooth-ul la iPhone nu folosește decât la ascultatul mono al muzicii prin căști. Băi Steve, anul e 2008, sunt peste 60 de protocoale Bluetooth, pe care și telefoanele gratuite le suportă, ce naiba?

Așa că singura mea opțiune a rămas calculatorul. Transferul a decurs suprinzător de bine (cu excepția pozelor din contacte care nu s-au păstrat și cu excepția contactelor care aveau trei numere de telefon – probabil prea mult pentru acest fashion statement al telefoanelor).

Alta dudă: nevastă-mea folosește ca sunete de apel diverse melodii în format MP3. Am descoperit astfel că iPhone nu știe să cânte mp3-uri la sunetul e apel. Decât dacă le convertești în sunete de apel. Ia ghiciți: ce zice iTunes când încerci să faci un sunet de apel dintr-un mp3? Zice că: băi piratule, mp3-ul ăsta nu l-ai cumpărat de la Steve, așa că nu vreau să fac sunet de apel din el. Fuck iPhone! Fuck Steve Jobs!, Fuck iAnything!

Mă enervează cum afișează numerele de telefon. OK, mergem la setările de  afișare. Romanian language – pielea. Location Romania – pielea. Am găsit UK până la urmă, care nu mai pune liniuțe și paranteze la numerele de telefon. Perfect. Caută pe Google. Cum pun Romanian la iPhone? Nu se poate proaspăt coborâtorule din copaci! Țara asta, ca și alte țări importante gen Vanuatu, nu există.

Să configurăm vremea. Avem vremea de la Londra unde, bineînțeles plouă. Eu vreau la București. Unde găsim un buton de configurare? Nu e. Dă-i cu degetu-n toate directiile. Google zice din nou că eu sunt bou că n-am observat un i mic în dreapta jos de unde pot să configurez orașele. Bine că ești tu deștept. Foarte evident butonul ăla…

Ulterior, după ce m-am calmat, am reușit să evadez din pușcărie și nevastă-mea are doua noi iconițe pe ecran: Cydia și Installer. Alte minuni al acestui telefon care – dacă faci abstracție de touchscreen, e la nivelul unui telefon de acum 5 ani: nu se poate opri dacă se blochează, trebuie sa aștepți să se descarce (știu - se poate, dar nu e oficial), nu știe sa filmeze, nu poți să-i schimbi bateria, nu știe MMS, are un mod foarte dubios de a trata un banal SMS. Și cu toate astea, există cumpărători pentru gunoiul ăsta. Nu așa de mulți cum crede lumea, ci numai vreo 4% din piața de smartphone-uri e dominată de această insultă telefonică. Dar are căști albe, e scump cu draci pentru ce oferă și e un fashion statement. Plus că Steve se bazeazaăpe marea masă de utilizatori ignoranți așa cum a făcut cu iPod-ul. Atât de ignoranți încât ating culmea prostiei uneori – nu pot uita fraza unui proprietar de așa ceva care ridică osanale acestui gunoi: “si o chestie interesanta: de cand am pus 2.1 constat cu placere ca EDGE e prin foarte multe locuri… inclusiv la mine la birou… ceea ce e super… adica net la liber de nu stiu unde… !!!” Ce pretenții să ai de la astfel de utilizatori care vor face probabil infarct când vor vedea factura?

Prefer să trăiesc in ignoranța mea cu Windows Mobile, așa cum e el, mai un restart, mai un lag, dar nu-mi cere bani, nu-mi cere card-uri bancare și nu-mi jigneste inteligența la fiecare operațiune pe care vreau să o fac.